Pregătirea pentru marea întâlnire:)

Am aşteptat atât „marea întâlnire” , încât acum că se apropie aproape că mă ia cu spaime…şi mă încearcă tot felul de emoţii….de nerăbdare, de teamă, de bucurie, dar parcă şi de disperare că timpul trece aşa greu :).

Am tot auzit de cand am rămas însărcinată, mămicile vorbind despre ultima lună ca fiind cea mai grea, dar până nu eşti în cauză nu îţi dai seama de ce. Ei bine, acum îmi dau seama şi de ce…un prim motiv e nerăbdarea cu care aştepţi să îţi vezi mica mogâldeaţă ce stă de luni de zile în burtica ta, care dă din picioruşe zi şi noapte, cu care ai o legătură foarte strânsă fără să îl fii văzut în mod fizic; apoi ar mai fi disconfortul creat de burtica măricică, dacă nu chiar gigant 😛 care creşte de nu se mai opreşte şi multe alte lucruri care fac aşteptarea aproape insuportabilă.

Ca să fac din timpul rămas un aliat şi nu un dusman, am ales să scriu azi despre ceea ce noi psihologii numim „schimbarea modului de gândire”. Este un model în psihologie, în care eu cred cu tărie, conform căreia schimbând modul în care percepi un lucru, o situaţie, o persoană, schimbi automat tot. Nu este vorba despre optimismul acela dus la extrem, în care totul e ok, nici despre a privii viaţa în roz şi a considera că lucrurile sunt mult mai bune decât sunt în realitate, ci despre  a privii lucrurile şi din altă perspectivă, din cât mai multe perspective :). Ei bine, surprinzător, acest lucru va duce la accepatare, la schimbare de atitudine, emoţii şi comportament faţă de acea situaţie sau persoană.

Pentru a mă face mai bine înţeleasă exemplific: la situaţia dată mai sus…ultima lună. În funcţie de cum o privesc emoţiile mele faţă de ea sunt diferite:

  • voi simţi nerăbdare dacă mă gândesc doar la cât de minunat va fi momentul în care o să îmi ţin în braţe pentru prima dată copilul, când după luni de aşteptare îl pot vedea şi pipăi în voi
  • teama, dacă mă axez doar pe cât de diferită va fi viata mea de acum încolo, la faptul că îmi voi pierde libertatea de mişcare şi nu numai, la tot ce se schimbă fără a mai reveni la „normal”
  • bucurie că, ce a fost mult,  a trecut şi în curand voi fi suplă şi eliberată de disconfortul creat de burtică
  • înspăimântată de necunoscut, naştere şi alte cele

Deci, în loc să mă predau  total îngrijorărilor, m-am gândit în zilele ce mi-au rămas, pe lângă pregătirea lucrurilor pentru spital şi pentru acasă, să mă ocup un pik de mine…de pregătirea mea psihologică pentru marele eveniment. Iată ce fac:

  • citesc şi exersez diferite tehnici de respiraţie (şi relaxare) – o bună oxigenare a organismului ajută în momentele de tensiune maximă, în care uiţi parcă şi să mai respiri :). Aşa am aflat că există 2 tipuri de respiraţie utile în timpul travaliului: respiraţie profundă şi cea accelerată, utilizate în timpul sau între contracţii
  • am învăţat să profit de liniştea de acum şi să dorm, cât mai mult că apoi va fi puţin mai dificil 😛
  • mă întâlnesc cu prietenele şi stau ore în şir la taclale pentru a compensa ignorarea ce va urma în perioada imediată naşterii, câteva luni, până mă voi acomoda noi vieţi 😀
  • prin documentare (citesc cărţi şi bloguri);  încerc să privesc momentul naşterii ca pe o experienţă unică, care da, poate fi foarte traumatizantă sau, din contră, mai uşoară decât m-am aşteptat. Din moment ce nu ştiu cum va decurge la mine, nu cred că mă ajută cu nimic să cred că va fi îngrozitor, că voi ţipa şi agoniza timp de 12-16 ore în dureri cumplite,  dar nici nu mă culc pe o ureche crezând că va fi floare la ureche 😀

Aşadar şi prin urmare, tu ce alegi? …. Care perspectivă o preferi? Ce emoţii vrei să simţi faţă de experienţa inedită a naşterii? Controlul e la tine :D.

Categorii : Jurnal de sarcină
Etichete :