Hiperactivitatea – Cauze. Efecte.

Agitat, nervos, impulsiv, lipsit de puterea de concentrare, copilul a devenit subiectul despre care părinţii, profesorii, pediatrii îşi pun întrebarea: „Este copilul nostru hiperactiv?”

Să defineşti hiperactivitatea nu este un lucru uşor. Care este deosebirea între un copil agitat şi plin de viaţă şi unul hiperactiv? Care sunt diferenţele dintre un copil care parcurge normal etapele dezvoltării sale şi într-o zi îşi va găsi „locul său în această lume” sau unul care se încheagă puţin câte puţin în incapacitatea de a-şi controla comportamentul şi gândurile sale?

În primii şapte ani de viaţă, nucleul individualităţii se instalează din ce în ce mai mult. Funcţiile specific umane se dezvoltă pe zi ce trece: mersul, vorbitul şi gândirea.

Să îţi observi copilaşul aşezându-se singur, să-l vezi cum se ridică în picioare şi cucereşte verticalitatea cu o voinţă extraordinară şi începe să umble, este un lucru minunat. Se produce apoi un fel de inversare: o parte din forţele puse în slujba creşterii şi a gesturilor corporale se metamorfozează, interiorizându-se. Limbajul şi gândirea încep să se dezvolte.

În jurul vârstei de şapte ani, corpul uman atinge proporţii armonioase în raportul cap-trunchi-membre. Pe măsură ce copilul învaţă să stâpânească jocul, liber şi spontan, acesta poate fi pus în serviciul învăţării şi a necesităţii. Limbajul este fluent, permite detaşarea şi o relaţie justă cu cei din jur. Gândirea devine logică şi coerentă. Copilul este pregătit pentru şcoală.

Dar aceste procese se pot dovedi defectuase. Individualitatea nu înţelege organismul: gândirea-fluture, haotică, incapabilă să se fixeze; limbajul este perturbat, transpus în impulsii afective improprii şi derutante. Comportamentul este imprevizibil, fără să poată fi controlat. Motricitatea este anarhică, lipsită de îndemânare. Putem să vorbim despre un deficit în atenţie cu sau fără hiperactivitate.

Bebeluşii au o motricitate anarhică, dezordonată. Această „agitaţie” este normală şi sănătoasă. Sugarul captează toate mişcările din mediul familial. O atmosferă caldă şi calmă, un cămin senin şi plin de dragoste, generează calm şi siguranţă. Gesturile se organizează şi devin precise prin intermediul jocului, iar copilul explorează toate resursele sale şi învaţă să le stâpânească. Gândirea se joacă cu simţurile, copilul se concetrează asupra lucrurilor ce îl interesează.

Unde se situază limita între normalitate şi tendinţele hiperactive?

Un copil agitat în timpul petrecut acasă, dar „cuminte ca o fotografie” la şcoală sau în alt context, este perfect normal! Agitaţia excesivă la această vârstă rezultă, în majoritatea cazurilor, din exigenţele şcolare prea mari. Ea reprezintă pentru copil o tentativă de a se sustrage şi de a se apăra. O situaţie familială sau socială dificilă poate, de asemenea, să fie responsabilă pentru comportamentul copilului.

Dar o absenţă totală, refuzul de a răspunde oricărui sfat, agresivitatea, violenţa sunt elemente tulburătoare şi trebuie tratate.

 

Aceşti copii trebuie înţeleşi. Trebuie să îţi manifeşti interesul faţă de ei. Trebuie să le oferi încrederea şi să ai o atitudine binevoitoare, chiar dacă eşti părintele sau profesorul lui. Limitarea orelor de vizionare a programelor Tv, a jocurilor video şi a altor activităţi din acestă categorie este obligatorie. Acestea perturbă atenţia, o distrage de la viaţa cotidiană, antrenează adicţia şi oboseala. Agitaţia este rezultatul acestora.

 

 

 

Etichete :